Ziua Pământului în viața de zi cu zi

22. aprilie 2026.

Molnár Réka-Mónika

Psihopedagog

Cer albastru cu nori albi și dâre de avion, cu brazi înalți în prim-plan

Ca psihopedagog, observ în fiecare zi cât de importante sunt experiențele din copilărie. Copiii nu învață din spusele noastre, ci din ceea ce trăim împreună cu ei. Și relația cu natura se conturează astfel: în experiențe împărtășite, în mici descoperiri, în momente de liniște. Ca părinți sau bunici, nu trebuie să ne gândim la instrumente speciale. Nu este nevoie să-i învățăm pe copii să iubească natura, trebuie doar să le oferim posibilitatea de a o face.

Căprioară în pădure, printre copaci, înconjurată de vegetație luminată de soare.

Copaci cu coroane înalte, care aproape ating cerul, de parcă se îmbrățișează cu el. Trunchiul lor este puternic, atemporal, de neclintit. Pe ei se pot vedea clar semnele vieții: zgârieturi, crăpături, memoria ineleloranuale, și totuși nimic nu-i mai poate clinti. Între ele se întind drumuri lungi, noroioase și cu denivelări. Nu este întotdeauna ușor să le străbatem, dar nici nu sunt de neparcurs. Dacă ne pregătim bine, dacă suntem atenți la fiecare pas sau dacă avem un sprijin de nădejde, atunci le putem parcurge fără probleme. Poteca este înconjurată de stufărișuri dese. Uneori ascund întunericul, alteori lasă lumina soarelui să se furișeze printre ele, desenând pete aurii pe pământ. Simțim pe obraji căldura aceea pură, pe care nu o simțim nicăieri altundeva, doar acolo și doar alături de El. Dacă tăcem, dacă ascultăm șoaptele vântului și mișcările ușoare ale pădurii, putem zări dintr-odată cerbul care se mișcă în tufiș, cum frunzele copacilor se leagănă sub coarnele lui frumos ramificate, și, pentru o clipă, putem chiar să-l privim în ochi. Apoi și el, dar și noi mergem ne continuăm drumul.

Dar această pădure nu este doar blândă. Pe drum poate apărea oricând un urs care se ridică pe două labe, demonstându-și forța, dar rămânând totuși la o distanță respectabilă, în fața noastră. Nici el nici noi nu ne temem, pentru că știm că nu vrem să ne rănim unul pe celălalt și suntem conștienți de virtuțile și slăbiciunile celuilalt. Cunoaștem limitele. Continuând drumul, dacă suntem destul de atenți, putem auzi zgomotul pașilor dese și ritmice ai turmei de mistreți care se apropie. Iar păsările care zboară învârtindu-se sălbatic deasupra noastră ne arată că încă mai sunt urme ale luptei din noaptea trecută în preajmă.

Totuși, când îmi închid ochii pentru o clipă, simt pacea, puritatea, acea liniște deplină și acea putere interioară, însoțită de pace, pe care numai natura o poate transmite și oferi. Aceasta este copilăria mea. Un cadou de la tatăl meu. Un cadou de la părinții mei. Și tot ceea ce am trăit acolo împreună cu ei m-a însoțit în lumea largă. Când am părăsit potecile pădurii pentru a păși pe drumurile mai dificile ale vieții, aceste experiențe au devenit reperele mele interioare. M-au ajutat să iau decizii, să nu renunț,să fac lucruri creative. M-au ajutat să înțeleg lumea și rolul meu în ea. Pentru că natura nu este doar un tablou, ci și un îndrumător. Iar timpul petrecut în natură nu este doar o simplă amintire, ci o resursă de energie.

Bunicul și nepotul său se plimbă pe o poiană verde, printre tufișuri și copaci, în timpul unei plimbări în natură

Ca psihopedagog, observ în fiecare zi cât de importante sunt aceste experiențe din copilărie. Copiii nu învață din spusele noastre, ci din ceea ce trăim împreună cu ei. Și relația cu natura se conturează astfel: în experiențe împărtășite, în mici descoperiri, în momente de liniștite. Ca părinți sau bunici, nu trebuie să ne gândim la instrumente speciale. Nu este nevoie să-i învățăm pe copii să iubească natura, trebuie doar să le oferim posibilitatea de a o face. O plimbare împreună, o furnică sau o albinuță pe care o privim, o frunză căzută pe care o culegem împreună. Acestea sunt momentele care, mai târziu, se vor transforma într-o perspectivă.

Este important să adaptăm aceste experiențe la vârsta și particularitățile individuale ale copilului. Unii se identifică prin mișcare, alții prin simțuri, prin atingere sau prin ceea ce văd. Ceea ce contează este prezența și siguranța, astfel încât copilul să nu se simtă singur în procesul de descoperire. Și, poate cel mai important aspect: să îndrăznim să o luăm mai încet. Natura nu se grăbește. Dacă și noi reducem ritmul, îi oferim copilului ocazia să observe, să se mire, să pună întrebări. Din aceste întrebări se naște legătura interioară care se transformă ulterior în responsabilitate.

Ziua Pământului este o ocazie bună pentru a ne conștientiza acest lucru, dar, de fapt, fiecare zi ar putea fi într-o oarecare măsură Ziua Pământului. În fiecare zi avem ocazia să dăm mai departe ceva din ceea ce am primit. Am dobândit o perspectivă nouă, am învățat să respect puterea tăcută a copacilor, libertatea păsărilor, înțelepciunea instinctivă a animalelor, o bază tăcută, dar puternică. Rămâne doar întrebarea: ce dăm mai departe?